LECȚIA II. APICULTURA ÎN ROMÂNIA Pentru foloasele ce se obțin de pe urma creșterii albinelor, apicultura, ca ramura de producție a agriculturii, a constituit inca din trecutul indepartat o indeletnicire mult apreciata de locuitorii patriei noastre, la inceputul pentru a produce miere, polen, laptisor. de matca, propolis, cu o mare valoare alimentara si energovitalizanta a cerii pentru iluminat si nevoile cultului, iar mai tarziu si in prezent, pentru contributia pe care albinele o aduc la sporirea recoltelor de fructe, legume si seminte prin polenizarea culturilor entomofile. Toate acestea au făcut ca în țara noastră apicultura sa cunoasca o puter- nica dezvoltare in rändul locuitorilor din toate tinuturile, din cele mai vechi tim- puri si pâna in prezent. Evoluția apiculturii în tara noastră Pe meleagurile patriei, generos daruite de Dumnezeu, cu o clima și flora bogată ce asigură condițiile de îngrijire a albinelor s-au adaptat de-a lungul erelor geologice, cunostințele despre apicultură se întrepătrund cu insasi istoria poporului român. Dacă scrierile antice ale lui Herodot (485-425 i.c.n.) – socotit parintele istoriei, sau ale marelui naturalist Claudius Aelianus (sec.III i.e.n.) – pomenesc de albinele din teritoriul Traciei si Daciei, exista inca alte date istorice, arheologice, lingvistice, etnografice și folclorice care atesta cu prisosința pre- ocuparea statornică și continuitatea apiculturii în spațiul carpato-pontico- dunarean. Faguri pietrificați gasiți intr-un pârâu de la Siliste-Cluj, precum și tablele cerate folosite pentru scris de romani, descoperite intr-o mina veche la Roșia Montană din Munții Apuseni, sunt o dovadă graitoare ca in fara noastra au existat albine inca. din timpuri foarte indepartate. Amintim totodata ca fragmentele de amfora tasiana descoperite la Calatis pe tourta imprimat un sigiliu cu albine si doua inscriptionari in greaca veche THASOS (numele unei insule din Marea Egee) si ATENIPU (probabil numele proprietarului acestui amfore), indica faptul ca inca din seco- lele III-IV înainte de Hristos, comerțul cu miere era infloritor. Acest fapt este, de asemenca, atestat dupa mai bine de 1000 de ani de registrul notarului
ANTONIO DE POTENZOLO in care actele comerciale legate de livrari. preluari și transporturi efectuate în Veneția, Alexandria și Constantinopole a unor insemnate cantități de miere și ceara din coloniile genoveze de pe litoralul Marii Negre, ocupa un loc de mare. Din epoca feudala, inainte si mai ales dupa intemeierea Tarilor Române, o serie de acte emise de cancelariile domnesti din Moldova si din Muntenia ca si dintre cele emise de voievozii din Principatul Autonom al Transilvaniei, conțin referiri la danii, inzestrari, scutiri de dari si. de vámi, lo- calizari de bogate stupine a caror productie de micre si ceara este deseori pomenita. Datorită stupinelor mari existente în aceleași în unele regiuni și ca urmare a pretuirii ce se dadea creșterii albinelor, numeroase localități purtau denumirea de Stupina. Stiubeeni, Prisaca, Prisaceni, denumiri ce se pastreaza si astazi. În această epocă de cunoștere a primelor date cu privire la practicarea creșterii albinelor și a unor masuri referitoare la circulația produselor apicole și de prelucrare a acestora, precum și despre prosperitatea creșterii albinelor în Muntenia și Moldova amintesc scrierile istoricilor din tara și strainatate: Dimitrie Cantemir ( 1717), Peyssonel (1787), hrisoavele domnesti și cronicile carturarilor noștri (Neculce, Ureche și alții). Prima carte românească de apicultura, Economia stupilor, publicată în 1785 aparține medicului oculist și carturar loan Piuariu-Molnar originar din lo- calitatea Sadu județul Sibiu, Mai apoi în anul 1823, preotul profesor loan Tomici a publicat, de asemenea, o carte de apicultura intitulata „Cultura al- binelor” editata la Buda si tiparita cu litere cirilice la Craiasca Universitate din Pesta. Acestea lucrari aparute in acele timpuri oglindesc, in buna masura, cresterii albinelor pe meleagurile noastre. Anul 1873 a intrat in istoria stuparitului romanesc ca o prima mani- festare de organizare a apicultorilor intr-o forma structurala si functionala care sa le apere interesele, sa-i protejeze si sa contribuie la dezvoltarea apicultorilor prin inființarea la Buzias a unei societăți de apicultură sub denumirea de Reuniunea Apicultorilor Banațeni având ca presedinte pe Adam Petru Jäger jar ca secretar pe invatatorul Nicolae Grand organizatorul acestei societati.Progresele apiculturii i n Europa erau rapide; in Tarile Românesti insa predominau inca metodele vechi de stupari desi in anul 1872 apicultorul banatean Vichentie Schelejan a prezentat, la Congresul stuparilor din Germania si Austria ce s-a tinut la Salzburg (Austria), prima gratie metalica de separare a matcilor, iar Nicolae Grand promova, inca din anul 1870, stupul imbunatatit al lui Berlepsch, oficializat sub denumirea de stupul Berlepsch-Grand. Fig 2- Nicolae GRAND (1837-1893) Fig3- Vichentie SCHELEJAN (I830 I8981 În general se poate afirma ca în Tarile Românești creșterea albinelor în secolul al XIX-lea a inregistrat un declin accentuat. La această stare de lucruri a contribuit în mare măsură saracirea țaranilor datorità dijmaritului in natura și bani ce se dadeau domnitorilor și boierilor în timpul ocupației turcești, iar mai târziu extinderea culturilor cerealiere, introducerea zaharului în alimentația omului și lipsa totală de interes și sprijin din partea statului fața de această ramură a economică. Folosirea a multe tipuri de stupi, din necorespunzatoare sau insuficient experimentate, cate si lipsa de utilaje pentru ingrijirea familiilor de albine in acea perioada, aleatuiau sau dotare tehnica cu totul necorespunzatoare a apiculturii. Astfel, in anul 1900, un efectiv de 310.162 familii de albine existent in tara noastra numai 7.141 crau adapostite in stupi sistematici, ceea ce reprezenta 2.3% din tot alul familiilor de albine existente. Paralel cu aceasta, lipsa de indrumare a crescatorilor de albine, slaba preocupare pentru pregatirea de cadre noi si lipsa literaturii de specialitate pentru popularizarea larga a stuparitului sistematic au contribuit, de asemenea, la decaderea apiculturii. Situația aratata s-a inrautațit și mai mult imediat după primul și al doilea razboi mondial datorita, în principal, pierderilor de vieți omenești și distrugeri-lor provocate de luptele desfașurate pe teritoriul tarii. Ca urmare, albinaritul, care în trecutul nu prea indepartat, insemna o indeletnicire cu o larga raspândire, iar produsele apicole o importanta bogație a economiei naționale, s-a menținut doar pe alocuri, ca obiceiul mostenit din batråni. Astfel, s-a ajuns ca. la sfârșitul celui de-al doilea razboi mondjal, numărul familiilor de albine din tara noastră sa fie, în anul 1945, de numai 460.000, jar producția medie anuală de miere pe familie să ajungă abia la 3-5 kg. În scurt timp, după cel de-al doilea razboi mondial, în perioada anilor 1945-1989. în condițiile dezvoltate forțate a economiei de tip socialist, în sectorul de stat și cooperatist, cu cheltuieli mari și neeconomicoase efective familiilor de albine a inregistrat o creștere aberantă fără ca să se inregistreze proporțional și o sporita producție apiculoasă. Efectivul familiilor de albine a crescut in buna masura si in gospodarii locuitorilor din orase si sate care pentru reali- zarea unor cátii suplimentare in stare sa le asigure o existență la nivelul unei limite decente de civilizație erau obligate sa presteze, in orele libere, activitați productive. suplimentare. Cresterea efectivului familiilor de albine și a produselor acestora în gos- podariile populației a fost posibilă, în mare măsură, și prin reorganizarea, în anul 1957, a Asociației Crescatorilor de Albine având ca presedinte pe Veceslav Harnaj – care, pe lânga activitate de indrumare. tehnică, de instruire și de propagandă apiculoasă, a fost orientată și în direcția prestării de activități economice de producție prin Combinatul apicul asigurându-se astfel baza tehnico-materială pentru dotarea și aprovizionarea apicultorilor, activitați ce se desfășoară și în prezent. Trebuie menționate, de asemenea, ca pentru soluționarea marilor pro- bleme apicole ce aparțineau contemporaneități și-a adus contribuția și cer- cetarea stiințifica de specialitate care s-a desfașurat pe mai multe etape. Anii 1930-1957. etapa ce s-a caracterizat prin inființarea secției de apicultură con- dusa de Florin Begescu la Institutul Național Zootehnic care, din anul 1947, a funcționat sub denumirea de Institutul de Cercetari Zootehnice. Etapa urmátoare, 1957-1974, s-a evidențiat prin inființarea, în anul 1957, a Stațiunii Centrale de Cercetari pentru Apicultura și Sericicultura și organizarea, în anul 1971, a celui de-al doilea nucleu de cercetare stiințific prin crearea Centrului de Studii Proiectari și Învățăminte. apicol al Asociației Crescatorilor de Albine. O etapa superioara in evoluția activitații de cercetare științifica a fost aceea de inființare, în anul 1974, a Institutului de Cercetari Apicole din cadrul Asociației Crescatorilor de Albine, condus de Nicolae Fotii. Nicolae FOTII (1910-1989) Fe5- Veceslav HARNAJ (1917-1988) Combinatul apicol, Institutul de Cercetari Apicole și filialele județene. unitați ale Asociației Crescatorilor de Albine, au asigurat baza materiala nece- sará dotarii stupinelor prin centrele de aprovizionare a apicultorilor din toate județele țarii și au condus la promovarea progresului tehnic și stiințific în apicultură. În prezent putem afirma că obținerea obținute de-a lungul anilor dovedese ca apicultură în tara noastră a fost o indeletnicire straveche și o ocupație infloritoare a locuitorilor care atesta continuitatea creșterii albinelor pe acest pamânt. Trecerea de la apicultură tradițională la apicultură științifica fundamentata pe cunoașterea intima a vieții albinelor s-a datorat muncii neobosite a unor mari iubitori ai apiculturii din țara noastră la care și-au adus aportul, după primul razboi mondial, și mulți specialiști și oameni de știință. cum au fost: Nicolae Nicolaescu (1870-1946), Grigore Giossan (1885-1972), Florin Begescu (1880-1949), Constantin Hanganu (1889-1951), Dimitrie Stamatelache (1892-1961), Constantin Hristea (1896-1987). ), Veceslav Harnaj (1917-1988). Nicolae Fotii (1910-1989), precum și mulți alți inaintași anonimi ai apiculturii pe aceste meleaguri. După ce apicultură a inregistrat o insemnată creștere a efectivului familiilor de albine, parțial forțată, care la începutul anului 1989 a ajuns la peste 1.418.000 familii în condiții economice de tip socialist, în ultimii ani, ca ur- mare a reorganizarii vieții. economice pe principiile economiei de piața, sectorul apicol de stat (sectorul silvic și al intreprinderilor agricole de stat, precum și cel cooperatist) s-a dezorganizat fapt care a determinat desființarea a numeroase stupine apartinänd acestor trei importante sectoare de activitate. Prin modifi- carea structuralor economice și a posibilităților de realizare a profiturilor core- spunzatoare noilor principii economice și în sectorul privat s-au inregistrat numere de cazuri de renunțare la practicarea stuparitului, fapt care a determinat, și în acest sector, o scadere a efectivului familiilor de albine in toate judetele tarii, ajungându-se ca la inceputul anului 1998 efectivul familiilor de albine pe tara sa fie de 626.000 familii cu o productie de 10.543,0 tone miere (dupa Anuarul statistic al României – 1998. fara efectuare de recensamânt). ). In ceca ce priveste familiile de albine si productia de miere realizata in țara noastra in ultimii ani, trebuie sa mentionam urmatoarele: albinele care populeaza teritoriul tarii noastre fac parte din grupa raselor de albine europene din zona munților Carpați (Apis mellifera carpatica) care prezinta mai. multe ecotipuri, corepunzatoare zonelor bioapicole respectiv: Câmpia Dunarii și Dobrogea. Podisul Moldovei, Câmpia de Vest, Podisul Transilvaniei și zona versanților MunțilorCarpați; principalele plante melifere care asigură realizarea producțiilor de miere sunt: padurile de salcâm (Robinia pseudoacacia), de tei (Tilia sp.), molid (Picea excelsa), culturile de floarea soarelui (Helianthus annuus), rapita (Brassica napus), muștar ( Sinapis sp.). lucerma (Medicago sativa), trifoi (Trifolium sp.). precum și din anumite specii de plante din flora spontană care mentionam: zmeurul (Rubus idaeus), zburatoarea (Chamaenerion hyrsu- tum), busuiocul de miriște (Stachys annua) și busuioc (Ocimum basilicum). Efectivul familiilor de albine, cantitatea de miere realizata si diversificata carea larga a produselor apicole prin realizarea unor insemnate cantitati de ceara, laptisor de matca, polen, apilamil, propolis si venin de albine, inzestrarea tehnico-materiala a stupinelor, precum si a unitatilor. de condiționare și prelucrare a produselor, rezultate activitaților de cercetare științifica și de pregåtire a cadrelor de apicultori, situează, în prezent, tara noastră printre tarile cu apicultură bine dezvoltată. Un rol insemnat in dezvoltarea apiculturii tarii l-a avut si il are si in prezent. majoritate a crescatorilor de albine din intreaga tara, grupati in cercuri apicole comunale, orașenești și municipale din care, peste 70 de cercuri cu activitate economică. In cadrul fiecarei filiale județene funcționează câte o S.C. APICOLA S.R.L. care preia produselor api- cole realizate de producatori in stupine proprii si asigurarea aprovizionarii crescatorilor de albine cu utilaje, instalatii si materiale apicole realizate de S.C. Complexul apicol S.A. și S.C. Institutul de Cercetare-Dezvoltare peniru Apicultura S.A. Reorganizarea Asociației Crescatorilor de Albine conform normelor și prevederilor programului de trecere a economiei de piață crează condiții noi în scopul consolidării organizației și dezvoltării activităților tehnice și economice pentru stimularea apicultorilor románi. .
